OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV
Conferinţa din 26 iulie 1968
Cele două naturi ale fiinţei umane
Proprietăţile şi manifestările celor două naturi ale fiinţei umane – natura inferioară sau personalitatea, natura superioară sau individualitatea.
Lectura meditaţiei zilei
Astăzi v-am vorbit despre anumite lucruri legate de Doctor Jeckill şi Mister Hyde, dar nu am atins probleme mult mai profunde. Ceea ce este sigur este că există două naturi, nu se poate nega, două naturi aproape opuse, una care trage plapuma spre sine şi cealaltă care este mai largă, mai generoasă mai imparţială, mai dreaptă. Dacă o studiem pe prima, pe care o numim personalitate, dacă studiem bine această natură, ea are calităţi, are lucruri bune, dar dacă mergem după această natură, rezultatele vor fi catastrofice din toate punctele de vedere. Iar detaliile, v-am arătat în conferinţele detaliate, aspectele, manifestările diferite. Ceea ce este bun la personalitate, este că ea trage plapuma, ea se protejează, ea se descurcă, ea are totuşi un centru, ea trage totul spre ea, dar se ceartă cu toată lumea ! Iată, este prea personală, prea egocentrică în sfaturile sale, în judecăţile sale, ea este prea dură, ea este fără iubire, fără înţelepciune, fără inteligenţă chiar. Ea reclamă, ea vrea, ea cere, ea absoarbe tot, ea vrea să domine tot, este prea nervoasă, este prea vulnerabilă, este prea ofensată, este prea… oh, la, la, toate părţile negative ea le posedă.
Doar că, iată, este o foarte bogată mătuşică, foarte bogată, iată, ea posedă tot şi atunci pentru a-i face plăcere, pentru a o mulţumi, acceptăm, facem concesii, consimţim, în fine, ea reuşeşte întotdeauna să aibă primul cuvânt. Iar omul este mai degrabă un servitor pentru a-i mulţumi toate capriciile sale, toate dorinţele sale, toate elucubraţiile sale, în loc să meargă să mulţumească, să înţeleagă cealaltă natură, care este în interior, iată ce natură ! Dar este lăsată deoparte, ne batem joc de ea deseori, o diminuăm, o blamăm, o ridiculizăm şi din ce omul se detaşează de această natură care este într-adevăr divină, într-adevăr splendită, nemuritoare, glorioasă, extraordinară. Noi avem toţi în noi această natură. Dar cum a fost mereu camuflată, mereu ne-am debarasat de ea, am călcat-o în picioare, atunci din ce în ce ea este mai ascunsă, ea este camuflată, este băgată undeva şi din timp în timp doar, săraca, ea ridică vocea, ea dă sfaturi cu amabilitate, fără zgomot, fără violenţă, fără discuţii. Dar cum omul iubeşte mult, mult, tot ceea ce este zgomotos, tot ce este ţipător, tot ce este aiurea, el, iată, ascultă de personalitate, el o mulţumeşte întotdeauna, iar toate sfaturile pe care ea le dă sunt întotdeauna dăunătoare, pentru că sunt în detrimentul vecinului, în detrimentul semenului.
Iată, noi avem aceste două naturi şi noi suntem între cele două, iar deseori suntem mai influenţaţi de natura inferioară, în loc să fim influenţaţi, să ascultăm, să mergem după cealaltă natură; şi iată acum putem clasa lumea întreagă în două categorii. Veţi spune: “De ce în două categorii, toată lumea inventează categorii, 7, 12, 36, 144 de categorii”. Voi puteţi inventa alte categorii, dar cele două categorii sunt cele mai accesibile pentru lumea întreagă, foarte clare, de înţeles. Două categorii. O categorie care este complet personală, egoistă, care nu se gândeşte decât la a lua, a fura, a-i înşela pe alţii, a trişa, a se bate cu toate mijloacele, iar cealaltă care este într-adevăr generoasă, într-adevăr largă, într-adevăr impersonală, într-adevăr divină, iar omul este între cele două. Două categorii.
Personalitatea este cea care posedă toată bogaţia, ea posedă toate materialele, toate elementele şi instinctele şi atracţiile şi pasiunile şi plăcerile. Ea este foarte bogată, ea este foarte puternică, doar că ea converge întotdeauna spre egoul inferior, acest lucru este rău, altfel ea este foarte instruită, ea este foarte şireată, ea are multe lucruri în buzunarele ei, doar că iată, ea converge totul spre egocentrism, ea nu este întru-totul rea, ea se gândeşte să păstreze, să conserve, în fine să-şi apropie, să-şi adauge, să se îmbogăţească prin toate mijloacele, ea nu are prea multe scrupule, ea nu are prea multă conştiinţă, nu are prea multă religie, nu are prea multă milă, blândeţe, deci este ceva animalic, iar omul este între cele două.
Iar a doua natură, cum v-am spus, şi ea conţine toate elementele, toate posibilităţile, toate calităţile, tot ceea ce este celest, tot ceea ce este radiant, tot ceea ce este minunat, tot ceea ce este generos, tot ceea ce este mare, tot ceea ce este nobil, tot ceea ce este într-adevăr spiritual, dar cum este un lucru care nu este prea propagat, nu există prea multe exemple pentru a fi influenţat, nu există prea multe cărţi asupra acestui lucru şi nici exemple pentru a-i împinge pe oameni, deci ceva îndepărtat, ceva la care nu putem să ne adaptăm, ceva căruia nu putem încă să-i înţelegem limbajul, atunci această natură, cea mai bună, cea mai formidabilă, magnifică, cea mai bogată, ea rămâne întotdeauna apanajul a foarte puţini oameni, care sunt consideraţi ca nebuni, ca detractaţi, ca dezechilibraţi sau ca insoliţi.
Şi omul se balansează când…, eh, el lucrează doar pentru personalitate; atunci devine într-adevăr teribil, dezagreabil, antipatic, peste tot pe unde trece el trezeşte ură, animozitatea, pentru că se ceartă cu toată lumea, el nu dă doi bani pe interesul celorlalţi şi atunci el îi calcă în picioare, pe picioare, el depăşeşte limitele, este grosier, nu are respect, el scuipă pe tot ceea ce este sacru. Iată creaturi care sunt pe de-a-ntregul în maşina personalităţii. Eu vă vorbesc pentru că în fine să puteţi înţelege ceea ce este acum. Atunci religioşii pentru a simplifica, pentru că ei nu erau savanţi, nu erau nici psihalalişti, nici Mari Maeştrii, au ascuns într-un cuvânt toată această filozofie, demonul, ca şi cum a fost întotdeauna un demon în partea noastră stângă. Eu cred, eu cred că este, dar asta este altă problemă. Şi un altul în partea noastră dreaptă. Dar sunt doar două naturi şi noi le avem toţi înăuntru. Doar cu această diferenţă că unii au dat un pic mai mult posibilitatea naturii divine să se manifeste şi acum primesc sfaturi bune, ei primesc iluminări, lămuriri, revelaţii, o claritate, o limpezime; atunci asta facilitează enorm drumul, drumul lor în lume, în toate domeniile din lume. Ei sunt sfătuiţi, ei sunt luminaţi, ei sunt consolaţi, ei sunt ghidaţi, ei sunt ajutaţi, ei sunt susţinuţi, ei sunt protejaţi, există totuşi ceva superior.
Pe când cealaltă categorie care nu reflectează, care nu gândeşte, nu aprofundează lucrurile, care nu citeşte multe cărţi, nu caută pe cineva să se instruiască, ea preferă puţin să se lase dusă, să se abandoneze, să asculte instinctele, toate ispitele, toate avidităţile, este atât de clar. Şi ei merg în această maşină. Şi atunci totul se complică. Ei îşi dau seama că ascultând personalitatea, ei îi rănesc pe ceilalţi, ei se înfurie, comit acte reprobabile, iar după aceea ei regretă, nu mai ştiu cum să remedieze, după. Deci, personalitatea îi duce totdeauna în complicaţii. Deci este atât de simplu, de clar, ceea ce vă povestesc, este suficient doar să intraţi puţin în afacerile oamenilor, domestice sau sociale, sau politice sau chiar… în orice domeniu vom găsi că majoritatea se dirijează totdeauna după personalitate, după raţionamentul personalităţii, ei au o normă, o măsura, ei au un ideal, ei au ceva în interior şi asta este de-a lua în loc de a da.
Deci personalitatea este cauza tuturor anomaliilor, tuturor contradicţiilor, tuturor discuţiilor, tuturor războaielor, tuturor revoluţiilor şi tuturor mizeriilor umanităţii. Dacă oamenii ar fi fost instruiţi, bine ghidaţi, bine sfătuiţi, dacă nu de natura superioară cel puţin de ghizi conştienţi, inteligenţi, atunci ei ar fi făcut progrese, ar fi evitat anumite întunecări, anumite erori şi nu ar fi fost în această situaţie de a regreta, de a se simţi nefericiţi, de a dori să se sinucidă sau de a distruge lumea întreagă pentru a avea doar plăcerea de a vedea că totul arde sau că totul este prăbuşit. Deci dacă oamenii ar putea în fine să-şi dea osteneala de a asculta fie pe aceste creaturi, fie natura lor superioară, oh, totul ar fi diferit. Nu există oameni pe pământ care fiind cel puţin câteva minute doar, sinceri, să nu recunoască că din timp în timp această natură superioară, divină, ea, i-a sfătuit, le-a vorbit, i-a avertizat de proiectele lor, de intenţiile lor, de deciziile lor eronate pe care erau pe cale să le ia, natura le şoptea. Dar cum ea este atât de delicată, de atentă, de educată, de fină, ea nu se serveşte de violenţă, de trompete, de zgomote, vacarm, să insiste, oh, là, là, până sparge totul. Dar ea spune de două ori, de trei ori, foarte încet, şi atunci omul care nu are nici un discernământ, nici un criteriu, în acest moment el nu-şi dă seama nici măcar că natura superioară i-a vorbit, l-a avertizat, l-a sfătuit.
Pe când natura inferioară, personalitatea, hm, ea ştie atât de mult să se impună într-un mod sau altul, zi şi noapte ea face zgomot, zi şi noapte ea reuneşte o delegaţie, este capabilă chiar să trimită delegaţia cea mai erudită, filozofică, până la creier, pentru a convinge acest sărman om, că se înşeală, că nu se află în adevăr, că trebuie făcut ceva, trebuie să facă… Şi ea reuşeşte, personalitatea reuşeşte să-l convingă. Câţi oameni nu s-au înşelat pentru că nu ştiau să discearnă când este personalitatea cea care ne împinge, care ne vorbeşte, ne ghidează, ne sfătuieşte şi când este individualitatea sau natura divină. Doar că iată, foarte puţini s-au oprit asupra acestor criterii, le-au utilizat, le-au verificat în fiecare zi şi sunt puţini, foarte puţini cei care au găsit că n-au fost înşelaţi, ei beneficiază acum. Iar ceilalţi care nu au dat atenţie, acum continuă să urmeze toţi sfaturile personalităţii şi ei nici măcar nu ştiu ce este personalitatea. Ea este atât de vicleană, de inteligentă, dar inteligenţa nu este în acest sens, pentru că v-am explicat într-o zi ce este adevărata inteligenţă, ceea ce oamenii găsesc ca inteligenţă, ei se minunează, ei bine noi am găsit că nu era adevărata inteligenţă, adevărata inteligenţă este altceva. Dar să spunem că este inteligenţa, adică combativă, întru-totul vicleană, şi atunci ea reuşeşte. Şi dacă omul este instruit, el ştie foarte bine că este personalitatea, oh, se va detaşa de ea. Pe când acum lumea întreagă, filozofi, scriitori, miniştri, oameni, profesori, toţi se identifică cu personalitatea. Ei spun: “Eu vreau asta, eu doresc, eu sunt…, eu cred…, şi nu sunt ei, este personalitatea; ei gonesc în maşina personalităţii. Şi aici se vede că nu s-au analizat niciodată, nu s-au oprit niciodată să aprofundeze, să vadă în ce manieră sunt făcuţi, de ce natură sunt făcuţi, ce este fiinţa umană, în ce regiune…, câte regiuni există. Nu au făcut acest efort. Deci ei se identifică tot timpul cu materia, adică cu personalitatea, cu corpul fizic. Iar ceilalţi, nu se identifică niciodată cu corpul fizic, cu personalitatea, ei ştiu că sunt altceva, că personalitatea sau corpul fizic, sau toate aceste dorinţe, nu sunt ei. În această cunoaştere discipolul poate să facă progrese nemaipomenite.
Eu v-am vorbit de Jnani-Yoga ? Tocmai prin cunoaştere, în a se uni, contopi cu Domnul, yoga înseamnă unire. Ca religie, aceasta vrea să însemne a se branşa, a se lega, a se uni. Religie, Yoga, este acelaşi lucru. V-am explicat cum ajungeau ei să ştie ceea ce erau pentru că ei se căutau, doreau să se găsească. Deseori oamenii spun: “Ah, eu nu ştiu unde mă aflu, unde sunt”. Deci ei se află în stări unde nu se pot regăsi atât de confuzi, perturbaţi, agitaţi, atât de uluiţi că nu mai ştiu unde se află, şi rămân tot timpul în aceste stări. “Eu nu ştiu unde mă aflu” – spune cineva. Şi toată lumea o spune. Şi iată că, acest yoghin vroia să se cunoască. Şi cum proceda ? Eh, el începea să se studieze, să se cunoască, aceasta însemna unde se află, cine este. Atunci, tăindu-şi un braţ, vede că el nu este braţul, din moment ce exista încă, el are eul, el spune “eu” şi nu este braţul, şi piciorul, şi stomacul, şi orice altceva, nu sunt el, el este ceva în plus. Apoi el studiază sentimentele, vede sentimentele pe care le are el, sunt ceva în afara lui, din moment ce le poate observa, le poate analiza în el, iar el este altceva încă mai sus. Deci îşi studiază sentimentele: “Oare sentimentele mele sunt identice cu mine ?”. El descoperă însă că nu se identifică cu sentimentele, şi tot aşa, descoperă, din aproape în aproape, că acest eu superior, care este deasupra a tot, este Dumnezeu Însuşi, atât de mare, de imens, de puternic, atât de luminos, de omniscient, încât la sfârşit, după ani, ani de zile, se contopeşte cu eul său superior, dar nu toţi sadhous, nu toţi yoghinii reuşesc să o facă. Şi acest mic eu, schimbător, vulnerabil, vexat, nu era el, din moment ce putea să se lipsească de toate acestea, putea să renunţe, să suprime, iar el exista încă. Şi când era mic el se simţea el, când era deja adult era tot el, şi când era bătrân, tot el neschimbat, iar corpul care se schimba, corpul nu era el, mereu schimbător, iar el totdeauna identic cu sine. Ce este acest el, mereu neschimbător ? El îl căuta şi vedea că nu era în corpul fizic, nici în sentimente, pentru că sentimentele se schimbau şi ele, şi proiectele, gândurile, ideile se schimbau la fel, atât de contradictorii în trecut, iar el rămânea identic cu sine.
Deci aceşti yoghini au analizat atât aceste lucruri, găsind că această entitate, această fiinţă, acest ceva, această scânteie, oh, este o parte din Dumnezeu Însuşi, o chintesenţă a Sa. Şi atunci, pe măsură ce căutau, ei se apropiau de această sursă de unde El emana, realizând că această personalitate era o iluzie, o reflexie, nu era ceva etern, neschimbat, imuabil; că nu se putea baza toată creaţia pe acest lucru, era un miraj, era ceva, dar nu era el însuşi ! Deci această personalitate era o iluzie şi astfel au găsit ei maya, o întreagă filozofie a separativităţii. Deci, voi fiind acolo, eu aici, nu ne putem înţelege, nu ne putem iubi, nu putem merge împreună, trebuie să ne războim, să ne certăm, dar de ce ? Pentru că noi suntem două fiinţe diferite, cu dorinţe diferite, cu sentimente diferinte, cu tendinţe diferite şi iată că ne certăm.
Deci, personalitatea care este atât de limitată, se vede mereu ca ceva separat, este la baza tuturor contradicţiilor, discuţiilor, tuturor războaielor, urii, creând separativitatea, ostilitatea, egoismul, furturile… Pe când, începând să te răzgândeşti, prin meditaţie, prin analize, prin tot, nu mai există doi, trei, patru, o multitudine, majoritatea, există doar o fiinţă, care lucra cu toate celelalte, prin toate celelalte, dar toţi ceilalţi nu puteau să înţeleagă că era o fiinţă care dirija toate acestea, era un eu superior, şi că… Atunci el ajungea să se iubească, să nu se mai împartă, sa nu se mai războiască, să se simtă unul. Deci, lumea întreagă este o fiinţă colectivă. Şi astfel el ajungea să se degajeze de tot ce este inferior, de tot ce este separat, pentru că personalitatea nu este nimic altceva decât separativitate, izolare, şi a considera toată lumea ca un adversar, pentru a-l combate sau fura.
Această filozofie, Jnani-Yoga, prin meditaţie şi analiză ajunge să descopere că există doar o fiinţă, Dumnezeu Însuşi, şi că toţi ceilalţi sunt gânduri în capul Său, toate creaturile sunt aşa. Şi astfel nu mai existau războaie şi ostilităţi. Eu am explicat-o altfel. Eu spuneam, iată aici un pahar, un altul dincolo, mai puteţi adăuga trei, patru. Ele sunt diferite, de culori diferite, de dimensiuni diferite, conţinuturi şi mărimi diferite, chiar şi calităţi şi materiale diferite. Dar presupuneţi acum că eu pun în toate aceste pahare un parfum, acelaşi conţinut. Iată conţinutul. Iată, forma este diferită dar există un acelaşi conţinut, adică aceeaşi chintesenţă. Şi iată că ea are alte proprietăţi această chintesenţă, ea nu este ca paharele care rămân acolo, care nu se mişcă, care nu se schimbă, dimensiunile lor sunt aceleaşi. Şi iată că dacă ea nu este închisă se ridică puţin, se plimbă puţin, se lărgeşte puţin, ce libertinaj… Ah, ea se ridică puţin şi iată că din moment ce ea este o materie atât de subtilă, vaporizată, parfum, eterică, iată, eh, ele au “fuzionat” sus. Atunci, unde este separativitatea acum ? Ah, paharele sunt separate iar chintesenţa sus este “fuzionată”, voi nu mai puteţi să le separaţi.
Atunci în acest mod se poate înţelege că dacă mergem acum în maşina personalităţii, adică a separativităţii, a iluziei, maya, ne vom înşela etern asupra realităţii lucrurilor şi în acest moment va exista o filozofie materialistă, asupra formei, asupra materiei şi mincinoasă şi veridică, adică veridică când este vorba de materie, de formă, de greutate, dar când este vorba de conţinut, adică de suflet, de spirit, de gânduri, de toate acestea, ea nu mai este veridică, ea este falsă, din moment ce sunt împreună sunt amestecate, sunt împreună.
Şi iată ştiinţa materialistă nu a ajuns până acolo, să gândească aşa, să reflecteze aşa. Şi dovada, dovada este că ea nu ştie măcar încă ce sunt razele care vin de la soare, iar eu spun că sunt gândurile soarelui. Şi cum ştiu eu asta ? Ei bine, este foarte simplu. Noi suntem acum trei, să presupunem că suntem trei, aici, pe masă, ne iubim mult, există o chintesenţă în noi, suntem separaţi, izolaţi, nimeni nu vede că există curenţi, că există schimburi, există forţe, energii, ele fuzionează acolo dacă noi ne iubim şi ceva… încă ceva. Şi în aparenţă noi suntem separaţi. Deci ştiinţa materialistă este veridică, dar nu complet veridică doar din punct de vedere fizic, material. Este adevărat că noi suntem separaţi, dar interior, în forul nostru interior, în aceste emanaţii, noi nu suntem separaţi.
Şi acum, dacă noi trebuie să reflectăm acum, ca pentru parfum, priviţi. Forma, contururile sunt acolo, dar nu mai există contururi când este vorba de conţinut, pentru parfum nu mai există contururi. Voi nu puteţi spune: “Iată liniile, aici se opreşte”. Cum de altfel puteţi spune: “Iată unde sunt limitele, toate aceste contururi, înseamnă geometrie, este matematică, nu se schimbă. Dar pentru ceea ce se mişcă, pentru ceea ce este viu, pentru ceea ce este radiant, oare voi puteţi să spuneţi unde sunt contururile, unde sunt limitele ? Nu. Lăsaţi-mă pe mine acum. Voi puteţi să desenaţi exact contururile mele, profilul meu, corpul meu, tot, nu-i aşa, matematic. Oare sunt eu corpul pe care voi îl desenaţi, oare eu am contururile ?! Nu ! Deci eu nu sunt corpul fizic, eu sunt această fiinţă care gândeşte, care simte, care acţionează şi se prea poate să fie ceva mai mult decât corpul. Şi de aceea din fira păr am prezentat în faţa fraţilor şi surorilor aceasta, eu spuneam: “Dacă v-aş spune că pietrele sunt în aer, că ele zboară în aer ?”. Veţi spune: “Nu este posibil, este nebun”. Ei da, eu văd pietrele care zboară în aer. “Ah ! Şi atunci, praful ce este ? Sunt mici pietre foarte diminuate. Ah, şi de unde vin nu este pământul, nu sunt pietrele, acolo, mici particule de aceeaşi natură, aceeaşi calitate ? Deci, pietrele care sunt mari, care sunt mici, ele sunt în aer, ele zboară.
Şi să luăm în considerare acum soarele. Iată soarele este acolo. El are contururi, dimensiune, volum, el nu se schimbă, el este totdeauna acolo. Şi cum se face că de la această distanţă el vine să mă atingă, el vine să mă mângâie, el vine ! Atunci, deci, cum se lărgeşte el, cum vine până la mine pentru a mă mângâia ? Ei bine, dacă el este capabil de a face asta şi eu la fel. Şi gândirea mea atunci, ce este gândirea mea, când trimit gândul, şi eu la fel pot mângâia pe cineva la mii de kilometri. Ei da ! Ah, deci, gândirea mea sunt emanaţii, sunt proiecţii, exact ca soarele care proiectează chintesenţa sa şi el nu se mişcă, el este acolo, dar gândul său, el este capabil să-l aducă până aici. Şi aşteptaţi, nu se ştie până unde poate să-l ducă, eh, miliarde, miliarde… ştiinţa astronomică chiar, nu a ajuns încă să determine până unde sunt capabile navele să meargă în spaţiu, ei spun: “Iată, mai mulţi ani lumină şi încă mai continuă să meargă”. Mai mulţi ani lumină, vă veţi da seama ce înseamnă asta ? Eu nu-mi dau seama. Este o cifră de timp, ani, este formidabil… Şi ele continuă încă ! Atunci ce este ? Ei bine, este sufletul său pe care-l proiectează, sunt gândurile sale. Dumnezeul meu ! Cât de ignoranţi sunt oamenii ! Cum nu au văzut ei asta !? Ei ne prezintă o filozofie materialistă idioată şi incompletă. Când este vorba de măsuri, de greutăţi, da, aceasta este adevărat, iar ceea ce este viu, ceea ce iese, emană, ce se propagă, ce este oare ? Ei bine, este soarele însuşi. Pentru că această lumină nu poate fi altceva decât soarele. La fel cum gândurile mele pe care le proiectez, sau gândurile voastre sunt voi-înşivă, eu însumi sunt, dar ceva mai mult decât această materie, mai rapid mai viu, mai intens. Ei bine, asta este într-adevăr omul, nu este ceea ce voi vedeţi, barba mea… Nu acesta este omul !! Deci omul este mai mult, voi nu puteţi determina contururile, limitele sale. Şi, aşa cum spuneam, planetele se sting. Şi, de ce ? Pentru că, ca şi Pământul, ele au partea solidă şi partea lichidă. Şi cu cât este mai mare partea lichidă ? De trei ori mai mare. Şi partea gazoasă, atmosfera, oh la, la, la, nu se ştie de câte ori. Şi deci, nu există şi o altă parte eterică ? Da. Şi până unde merge ? Ei, mai departe decât soarele. Şi dacă Soarele face acelaşi lucru, sau Jupiter, iată că ele sunt acolo, se ating şi nu sunt separate. Atunci exterior ele sunt departe, departe, şi interior, în partea subtilă, ele înoată împreună. Iată adevărata ştiinţă. Şi iată că, de curând, un savant a vorbit acelaşi lucru ca şi cum m-ar fi auzit. Sunt trei ani de când spuneam asta pe stâncă. El a spus, se pare, acelaşi lucru, că planetele se ating. Altfel nu se poate explica nici astrologia, nici influenţele, nimic. Deci şi noi toţi ne atingem. Iată adevărul. Şi cum ? Prin gândurile noastre, prin emanaţiile noastre. Şi cum atunci, cele două pahare se atingeau undeva sus, ei da, prin chintesenţa lor. Iată cât de departe, departe… suntem de adevăr, departe, departe… De ce oamenii sunt atât de orbi, de ce s-au abrutizat într-atât, de ce s-au materializat într-atât, limitat, încât să nu vadă adevărul care sare în ochi. Şi iată, filozofia, adevărata filozofie, eh, ea nu este de astăzi. Ce este fiinţa umană ? Eh, eh, nu ştiu ce este fiinţa umană, este ceva. Şi iată cum ajungem, prin metoda naturii superioare, să ne descoperim. Să ne regăsim, să ne cunoaştem şi să ne cunoaştem ca divinitate însăşi. Şi de ce este spus în Biblie: “Voi sunteţi dumnezei”. Şi atunci de ce voi vă consideraţi acum ca mici, mici, nimicuri ? Pentru că aţi coborât prea jos, aţi coborât în personalitate, într-o regiune unde vă vedeţi pierduţi, complet micşoraţi, separaţi, complet… Şi atunci ce vreţi voi să se producă după aceasta, ei bine războaie, furie, etc., în fine, porcării, lucruri îngrozitoare. Pe când, eh, dacă toată lumea ar fi dat loc superiorităţii, acestei naturi, care ne spune că suntem unul, ca Iisus care spunea: “Tatăl Meu şi cu Mine una suntem”. Cum a ajuns aici ? Tocmai prin metoda de a se cunoaşte a ajuns, noi de ce să nu o facem ? Şi noi, la fel suntem, toţi unul. Deci în acest moment, dacă vreţi să faceţi rău cuiva, veţi reflecta, veţi spune: “Oh, la, la, îmi fac mie însumi rău, pentru că eu trăiesc în acest frate, şi el la fel trăieşte în mine”.
Şi iată cum morala, adevărata morală se instalează, şi cum răul este obligat să plece, pentru că această filozofie nu-l poate tolera… Şi atâţia alţii au verificat-o şi ei. Când dădeau lovituri altuia pe care îl iubeau, primeau ei înşişi loviturile, asupra lor, eh, câţi oameni n-au verificat asta. Şi când se întâmpla ceva bun şi voi iubiţi pe cineva, voi sunteţi fericiţi, triumfaţi, ca şi când vi s-ar fi întâmplat vouă înşivă. Asta poate să fie doar când filozofia iubirii, a unităţii, a acestei universalităţi, penetrează fiinţa umană. Astfel vă bucuraţi când nefericirea vine vecinului, vă bucuraţi, triumfaţi, jubilaţi, pentru că s-a întâmplat o nenorocire altcuiva. Da. Câţi oameni sunt încă prea jos, jos, şi se gândesc decât să-şi satisfacă personalitatea lor, ea îi menţine în noroi, ea îi menţine în josnicii, ea îi reţine încă în regiunile inferioare, ei nu îşi pot da seama, se identifică cu natura inferioară, în loc să se identifice cu natura superioară, de a spune: “Eu nu sunt asta, eu nu sunt cel care doreşte, este corpul meu, sexul meu, este…, nu sunt eu”. Cel puţin să simţiţi că nu sunteţi voi, altfel… în acest fel veţi slăbi personalitatea, vă detaşaţi de ea, vă separaţi, vă îndepărtaţi, vă legaţi de o altă natură şi vă identificaţi cu ea.
Şi astfel am dat conferinţe asupra meditaţiei, contemplaţiei şi asupra identificării. Şi ce este deci meditaţia ? Este un proces intelectual, mai degrabă mental, de a reflecta, de a avea lumină, înţelepciune, inteligenţă. Contemplaţia este de a ajunge prin iubire, prin sentiment, prin frumuseţe, în a dezvolta partea inimii, partea sufletului. Deci contemplaţia ridică în alte regiuni. Pe când identificarea, este prin voinţă de a putea să ne considerăm, să ne unim să fuzionăm cu Fiinţa Supremă: Iată trei activităţi pentru cele trei părţi ale fiinţei umane. Una pentru intelect, alta pentru inimă şi a treia pentru voinţă.
Chiar când vorbesc aşa, nu realizaţi, nu sesizaţi importanţa a ceea ce tocmai am spus, veţi rămâne ca şi înainte, ca şi înainte, şi nu veţi vedea diferenţa, de a acţiona, de a acţiona astfel, de a gândi astfel, în scopul de a ajunge să vă detaşaţi, să vă eliberaţi, stăpâniţi, controlaţi, să vă aserviţi personalitatea, în loc să ne aservească ea, să ne absoarbă, să ne lege, voi sunteţi sclavi, voi sunteţi slabi. Pe când Iniţierea preconizează tocmai puterea de a te detaşa, de a putea să o controlezi şi de te uni cu cealaltă, de a ne uni, de a ne identifica cu cealaltă natură, pentru a deveni liberi, liberi, liberi. Ei bine, altfel asta nu va veni niciodată, niciodată, niciodată. Atât timp cât omul nu a înţeles bine, bine, bine, această procedură, că nu mai are noţiuni juste, precise, profunde, asupra acestei probleme a personalităţii, se va bălacii etern în slăbiciune, în neînţelegeri, în tristeţi, în nenorociri şi nici un mijloc de a-l ajuta, el va continua să acţioneze ca înainte, să gândească ca înainte şi să facă proiecte ca înainte, în loc să schimbe puţin viziunea lumii, adică propria sa viziune asupra lumii.
Şi voi credeţi că eu mă amuz pentru a fi elocvent, pentru a fi un pic orator, pentru a fi… Nu, dragii mei fraţi şi surori, eu am o sarcină atât de dificilă, atât… oh, la, la, din ce în ce mai mult îmi dau seama, ca şi cum sunt în deşert, ca şi cum vorbesc în vânt, ca şi cum… nimeni nu mişcă, mai puţin prietenii mei, bineînţeles. Nu se vede importanţa acestor probleme. Se spune: “Sunt cuvinte, este bine”. Dar nu vreţi să acceptaţi utilitatea a ceea ce eu povestesc, am această senzaţie, nu pentru prietenii mei, în general, dar nu pentru voi, ceea ce spun nu vă priveşte în general.
Noi trebuie să lucrăm acum pentru individualitate, şi nu putem degaja, elibera, dintr-o singură lovitură, de personalitate. Ea, ea va continua încă să fie foarte puternică, chiar trebuie s-o mulţumim, să fim cu ea, altfel murim. Ea este cea care are cheile de la cămară şi hrană şi tot. Ea este necesară, ea este utilă, ea este magnifică, doar că trebuie să fim mai inteligenţi decât ea, să o controlăm, să o subjugăm ca ea să poată în fine să asculte, în acel moment nu o ucidem. Iată, eu n-am sfătuit niciodată să ucidem personalitatea, pentru că şi eu o am, doar că eu îi cunosc şmecheriile şi uneltirile, am studiat-o atâta, am observat-o la mine, că ea nu mi-a scăpat, toate şmecheriile sale, toate combinaţiile sale, oh, la, la, ea este formidabilă şi presupun că la toată lumea este aşa, este poate vicleană, ea este capabilă. Deci dacă o analizaţi, dacă o supravegheaţi, dacă o cântăriţi pentru că ea nu se poate ascunde, ea are natura sa, modul său de a cere, modul său de a lovi, modul său de a urla, de a striga, de a ameninţa chiar. Deci când îi cunoaştem manierele sale, atunci nu ne putem înşela. Doar că nu v-aţi dat osteneala de a o supraveghea, de a o vedea cum unelteşte ea. Da, da, şi chiar când refuzaţi anumite lucruri, când renunţaţi, ea vă aşteaptă după colţ, ea vă va prezenta altfel şi va ajunge să vă convingă. Da, dacă voi fumaţi, dacă iubiţi vinul sau banii, sau femeile, ea ştie totuşi când renunţaţi şi spune: “Da, dragul meu, dar tu ai renunţat, este magnific. Trebuie să sărbătorim asta”. Atunci veţi merge din nou într-un bistro pentru a bea, pentru a sărbători, pentru că suntem pe cale de a renunţa. Dar ea este extraordinară.
Deci dragii mei fraţi şi surori, au fost câteva cuvinte din nou, cu toate că nu este nou, pentru noii veniţi este nou, pentru că sunt nou veniţi şi totul este nou, dar pentru cei vechi, ce nu am spus despre personalitate ! Da, nu trebuie ucisă, dar trebuie subjugată şi dominată, măsurat tot, tot ceea ce ea propune şi chiar de a o pune la jug. Iată lucrul cel mai bun pe care l-am găsit eu, de a ne servi de ea, de a o înhăma, de a o utiliza, nimeni altcineva nefiind atât de capabil să vă facă afacerile, muncile, ea fiind fantastică, inepuizabilă, neobosită. Dar dacă voi nu ştiţi cum să o utilizaţi, să o absorbiţi, ea va fi cea care vă va absorbi şi nu va rămâne nici urmă de voi, da.
Este tot, este tot, este tot. Ah, da, da, această filozofie pentru pahare, pentru mâine este cea mai importantă, cea mai veridică şi cea mai… cum de nu s-a gândit nimeni la asta, cum nu s-a gândit ? Dar atunci conţinutul pe care noi îl avem, conţinutul, asta nu este nimic ?! A face abstracţie de acest conţinut viu, care este intens şi care este subtil, oh, la, la, şi a se opri asupra a ceea ce este mort, asupra a ceea ce nu mişcă. Iar eu trag o concluzie pe care nu o veţi găsi în nici o carte. V-am spus: dacă aveţi nefericirea să se concretizeze, să coborâţi, să deveniţi atât de materializaţi, atunci voi riscaţi pentru că toată lumea poate să vă distrugă, pentru că voi sunteţi la mâna lor, voi nu vă mişcaţi, veţi fi întotdeauna gasiţi acolo. Dar dacă ştiţi puţin să vă mişcaţi, veţi fi întotdeauna gasiţi acolo. Dar dacă ştiţi puţin să vă mişcaţi, puţin să vă schimbaţi, ca păsările, ca fiinţele vii, nu sunteţi la mâna celorlalţi. Ei bine, iată mentalitatea oamenilor. Toţi oamenii care sunt ignoranţi, care coboară într-atât pentru a se materializa, sunt la discreţia tuturor circumstanţelor, s-a terminat. Şi toţi ceilalţi care se mişcă, care sunt vii, care pot zbura, care pot schimba, subtili, nu s-au materializat complet, fosilizaţi, nu pot fi atinşi, nu pot fi capturaţi, nu se poate, este ceva, atunci ei planează totdeauna, ei planează. Veţi spune: “Da, dar corpul fizic, da, pentru că, corpul fizic, el este cristalizat, el este fosilizat, el este la discreţia chiar a persoanei, dar mergeţi să-i prindeţi sufletul, spiritul său, gândurile sale, conştiinţa sa, toate acestea, mergeţi, mergeţi. Deci există ceva ce merge deasupra tuturor circumstanţelor. De ce omul nu a văzut aceasta ? Iată. Mergeţi acum să prindeţi ceea ce este…, mergeţi ? Şi paharul, da, mergeţi să prindeţi razele de soare, ele sunt atât de rapide.
Deci iată, iată, în rapiditate, în intensitate, în, în această splendoare, ei bine, lucruri imperceptibile. Şi cum vă spuneam, iată de ce vreţi voi să repetaţi hrana, băile, băuturile voastre, tot, tot ceea ce faceţi, le puteţi repeta zilnic, acestea sunt la discreţia voastră, sunt concretizate. Mergeţi acum puţin să repetaţi câteva extazuri pe care le-aţi avut în trecut, sunt lucruri imperceptibile, sublime, atât…, mergeţi, ele nu mai depind de voi. Tot ceea ce depinde de voi, este deja ceva care este cristalizat, da. Şi pentru a putea acum să aveţi acces şi ca aceasta să depindă de voi când vreţi să cădeţi în extaz, să puteţi cădea, oh, oh, există o întreagă ştiinţă, care este necunoscută pentru materialişti. Ei pot repeta tot, aceleaşi procedee, aceleaşi certuri, aceleaşi roluri şi aceleaşi piese, ceremonii, comedii, aceleaşi tragedii, aceleaşi…, tot, ei pot să repete şi de ce, ei nu pot să repete ceea ce este divin, ceea ce este divin, ceea ce este sublim ? Pentru că ei au coborât prea mult în materie. Şi iată de ce când coborâţi mai mult, vă aflaţi la discreţia întregii lumi, a tuturor circumstanţelor. Sutem sclavi, se dispune de voi şi voi nu sunteţi stăpâni pe situaţie, şi iată oamenii, asta este, se dispune de ei, iată sunt trimişi sau sunt luaţi, sau ucişi, sunt aşezaţi, ei nu sunt… Haideţi, haideţi, să faceţi acum ceva ce este subtil, ce este sublim, ce este divin ! DA ?!
Deci iată concluzia. Pentru ca noi să devenim creaturi deasupra tuturor circumstanţelor, că nimic nu ne poate influenţa, nici o nenorocire, nici o tragedie, nimic, că noi nu putem plana, trebuie să urcăm, nu să ne cristalizăm, iată concluzia. În acel moment, evenimentele, tragediile, pierderile, revoluţiile, voi sunteţi deasupra, asta nu vă atinge, inaccesibili, mari, foarte sus. Şi de aceea Iniţiaţii sunt aşa. Există atâtea cazuri, sunt ameninţaţi: “Te voi ucide, te voi arde”, toate astea… Atunci era martirizat, era bătut şi toate acestea şi vroiau să-i smulgă anumite secrete, anumite lucruri; iar el nu spunea nimic, nu vorbea nimic şi atunci era ameninţat chiar că i se taie limba şi şi-a scuipat-o asupra lui, pentru a-i arăta că nimic nu-l poate atinge, nu poate să-l strivească, să-l nimicească. Există cazuri ca acestea în istorie.
Ca Alexandru cel Mare care era în India şi s-a oprit la un Iniţiat, de un yoghin care era superior, atât de sublim, el ajunsese la mari puteri şi la iluminări. El a fost să-l vadă şi l-a găsit pe perete, meditând. Şi atunci, el a vorbit cu el, şi i-a spus: ”Ah, vreau să te aduc în regatul meu, în Macedonia, vei fi copleşit de aur, palate, tot”. Yoghinul a spus: ”Toate acestea nu mă interesează, eu nu vreau toate acestea, nu vreau să vin”. “Dar eu sunt capabil să te trimit la moarte, să te chinui”. Oh, la, la, yoghinul a surâs şi a spus: ”Tu nu poţi să mă faci să mor, eu sunt deasupra morţii, dar drept cine te crezi, sărmanul meu copil…?!”. Şi a început să-l… Atunci Alexandru cel “Mic” a plecat ruşinat din faţa acestui înţelept. El a spus: ”Dar tu nu mă poţi ucide, tu nu înţelegi mare lucru, tu îţi imaginezi că ai prieteni, că tu ai… dar nu ştii chiar nimic”. Şi cum Alexandru cel Mare nu era prost, voi nu-i cunoaşteţi viaţa lui, trebuie să vă vorbesc într-o zi, mă interesa viaţa lui Alexandru cel Mare, şi veţi vedea că el cunoştea multe lucruri. Iniţiaţii l-au instruit, era formidabil. Ei bine, luaţi-l doar pe instructorul său, Aristotel. Şi fiul cui era el ? El era fiul unui mare astrolog, nu era Filip tatăl lui şi nici măcar el nu ştia, numai mama lui ştia acest lucru. Dar în fine, altă dată. Să lăsăm asta pentru altă dată, iar el şi-a ucis tatăl fără a vrea aceasta, fără a o şti. Exista un astrolog în regatul său, iar mama sa vizita acest astrolog, el era formidabil. Ei bine el a spus: “Iată, vom găsi data, vom găsi constelaţiile”. Şi el a devenit tatăl său. Doar că iată, când a făcut horoscopul el avea anumite lucruri pe care le-a dorit, pentru că nu se poate şti exact câte zile va rămâne copilul în burta mamei sale, se poate prevedea în general la ce dată, evident ce constelaţii, ce planetă, ce aspect, dar iată că, copilul poate veni un pic mai devreme, un pic mai târziu. Şi când i-a făcut horoscopul, el a văzut că va fi ucis de propriul său fiu, el o ştia. Şi într-o bună zi micul Alexandru a urcat sus, aşa pentru a vorbi cu astrologul o mulţime de treburi, el se interesa de tot, era într-adevăr extraordinar acest copil, şi la spirit, şi a pus întrebarea, el a spus: ”Dar oare când tu ştii atâtea lucruri, când ştii când vom muri şi din ce cauză, atunci ştii tu când vei muri şi de mâna cui ?”. “Da, copilul meu, a spus el, eu o ştiu, fiul meu mă va ucide”. Oh, oh, ridicol, dar tu nu ai fiu, tu nu eşti însurat, oh, oh”. “Vei vedea”. Atunci el l-a împins din turn, l-a făcut să cadă până jos. “Ei, este fiul tău”. “Da, fiul meu eşti tu”, spuse el. Atunci Alexandru a fost atât de, atât de, eh, el a plâns el a regretat, el a… “Da, fiul meu, a spus el, eu ştiam că din cauza ta voi muri”. Şi atunci Alexandru cel Mare a studiat mult, mult, a căutat Mari Iniţiaţi; el avea un spirit formidabil, foarte capabil, foarte puternic, foarte dominant, pentru că a fost născut sub influenţele pe care tatăl său… Pe când Filip nu a fost niciodată aşa, Filip. Ah, macedonenii, mă înţelegeţi, nu-i nevoie să-mi spuneţi nimic. Cleopatra era macedoneană. Deci este una din aceeaşi ţară, noi ne-am născut în aceeaşi ţară. În fine, cum există un pericol de a nu fi înţeles, să terminăm mai repede. Iată.
Bună seara şi noapte bună, dragii mei fraţi şi surori. Pe mâine.
Un minut de meditaţie.
