A invata sa bei lumina (26.07.1971) ~2

OMRAAM  MIKHAEL  AIVANHOV

Apprendre à boire la lumière

(A învăţa să bei lumina)

Comentarii ale gândurilor scriitorilor ruşi şi ale lui Einstein

Conferinţa din 26.07.1971

B

    Iată un mic extras/fragment dintr-o conversaţie/discuţie dintre doi scriitori comunişti ruşi şi un scriitor francez care le punea întrebări. Scriitorul elveţian (inadvertenţă: rus – n.t.) Vladimir Solukin a zis: «A avea un televizor mai perfecţionat, o maşină mai puternică, mai rapidă – tehnica, civilizaţia, voinţa de a consuma din ce în ce mai mult, de a îmbunătăţi confortul vieţii (sunt cele care) primează în zilele noastre în conştiinţa oamenilor. Numim asta “progres”. Eu consider că este vorba aici de un pseudo-progres şi că omenirea alunecă pe o pantă. Căci pierdem, în felul acesta, valorile esenţiale, care sunt de natură spirituală. Singurul motiv de a păstra o scânteie de optimism este următorul: când, la capătul acestei pante vom vedea prăpastia care se ascunde după ea, poate ne vom veni în fire, căci hidoşenia ne va fi repugnat/respins». «Dar diagnosticul dvs. Solukin, este valabil numai pentru Occident ?». «Absolut deloc. Este valabil atât pentru voi cât şi pentru noi, cei din ţările socialiste. Lumea este una».

    Vedeţi, aşadar, cum încep ruşii (să gândească la fel ca noi) ?

    Iar gândul lui Einstein, despre care v-am vorbit mai devreme :

«Cea mai frumoasă, cea mai profundă emoţie pe care o putem experimenta este senzaţia mistică, această sămânţă a ştiinţei adevărate. Cel căruia această emoţie îi este străină, care nu mai are putinţa să se mire şi de a fi cuprins de respect, acela e ca şi mort. Religia mea este o smerită admiraţie faţă de spiritul superior, fără margini, care se revelează în cele mai infime detalii, pe care-l putem percepe cu spiritele noastre slabe şi fragile. Această profundă convingere sentimentală a prezenţei unei raţiuni puternice şi superioare, revelându-se în universul incomprehensibil, iată ideea mea despre Dumnezeu».

    O, e formidabil! (Acest gând) exprimă exact ce auziţi aici. «Universul incomprehensibil» - spune el. Am să vi-l mai citesc odată: «Cea mai frumoasă, cea mai profundă emoţie pe care o putem experimenta este senzaţia mistică, această sămânţă a ştiinţei adevărate». Ceea ce însemnă că, dacă avem aceste stări mistice, aceste stări ne pot revela, ne pot duce, ne pot scoate - ca şi cum am planta semninţe, într-o bună zi vom culege cunoştinţe, aşa cum v-am explicat într-o altă conferinţă:   

«Cel căruia această emoţie îi este străină, care nu mai are putinţa să se mire şi de a fi cuprins de respect, acela e ca şi mort. Religia mea este o smerită admiraţie faţă de spiritul superior, fără margini, care se revelează în cele mai infime detalii, pe care-l putem percepe cu spiritele noastre slabe şi fragile. Această profundă convingere sentimentală a prezenţei unei raţiuni puternice şi superioare, revelându-se în universul incomprehensibil, iată ideea mea despre Dumnezeu». E minunat !

    Eu nu cunoşteam acest gând al lui Einstein. Asta nu înseamnă că n-am extras-o din aceeaşi sursă. Dar eu nu ştiam acest gând. E ca şi când mi-aş citi gândul, unul din gândurile mele, dar exprimat poate în alt fel. O, ce bucuros sunt ! Am să vă citesc din nou discuţia acelor scriitori, ca să vă rămână în minte. Scriitorul rus Valdimir Solukin a spus : «A avea un televizor mai perfecţionat, o maşină mai puternică, mai rapidă – tehnica, civilizaţia, voinţa de a consuma din ce în ce mai mult, de a îmbunătăţi confortul vieţii (sunt cele care) primează în zilele noastre în conştiinţa oamenilor». Da, nu ne gândim decât la asta, nu căutăm decât asta: «Numim asta “progres”. Eu consider că este vorba aici de un pseudo-progres şi că omenirea alunecă pe o pantă, căci pierdem, în felul acesta, valorile esenţiale», iar valorile esenţiale le învăţăm aici ! Lucrurile cele mai esenţiale. «...care sunt de natură spirituală. Singurul motiv de a păstra o scânteie de optimism este următorul...» Noi spunem: «pentru că o licărire de speranţă este prea puţin, o licărire de speranţă, e prea puţin, nu ajunge, trebuie să ai o întreagă cunoaştere/ştiinţă – nouă – pentru că cu optimismul nu veţi ajunge prea departe; vor fi momente când cedăm, în ciuda celui mai mare optimism, când nu cunoaştem mare lucru. Şi mai departe: «...când, la capătul acestei pante vom vedea prăpastia care se ascunde după ea, poate ne vom veni în fire, căci hidoşenia ne va fi repugnat/respins.» Dar eu spun că va fi prea târziu, nu vom putea să ne întoarcem. Chiar dacă suntem respinşi, tot degeaba/s-a isprăvit, vom luneca, vom cădea. Trebuie înainte, înainte, înainte de a ajunge acolo să luăm măsuri de prevedere, să oprim unele lucruri, pentru că, odată declanşat (procesul), chiar dacă vrei să te opreşti... ca şi cum o maşină fără frâne, căreia i s-au stricat frânele, am vrea să o oprim pe o pantă, dar ea merge mai departe la vale şi s-a isprăvit. Ne facem bucăţi. Acest Solukin – fără să-l critic – ştiu deja unde e, ce are în minte, cât a înţeles din lucruri, dar nu posedă îndeajuns Ştiinţa iniţiatică. Este un poet, este un spiritualist, e bine, dar el nu ştie că e prea târziu, că va fi prea târziu, că înainte trebuie să-i luminezi pe oameni, înainte trebuie să reuşeşti să-i ajuţi să vadă limpede.

«Dar diagnosticul dvs., Solukin, este valabil numai pentru Occident ?». «Absolut deloc. Este valabil atât pentru voi cât şi pentru noi, cei din ţările socialiste. Lumea este una».

    Este bine, este bine, este bine, dar nu este de ajuns. Poate vom regăsi sentimentele divine, ca hippies... inconştient, instinctiv, prin tatonare. Ei se îndreaptă acum spre Iisus, grupul lui Iisus. Dar la noi nu este aşa. Nu trebuie să aşteptăm ani, secole şi milenii pentru a găsi, în sfârşit, drumul bun, când el este deja aici. Este nevoie doar de cineva să ni-l arate, să ni-l explice, ca să ne angajăm (pe el). Ei bine, nu, oamenilor le place să găsească drumul bun prin tatonare, prin experienţe, prin suferinţe, prin şocuri, prin surprize. Ei nu acceptă că lucrul acesta poate veni prin altcineva, care ne poate scuti de ani (de căutări), de deziluzii, de decepţii, de nenorociri. Ei vor (să afle) ei înşişi. Vor găsi într-o zi, dar cu ce stricăciuni, ce cheltuială. Desigur, vor găsi, e adevărat. Dar lucrul cel mai bun, cum vă spuneam, lucrul cel mai bun, soluţia cea mai bună, pentru a-i face să înţeleagă pe intelectuali, care sunt plini până la refuz de ştiinţa oficială, de chimie, de fizică, de matematică, mă folosesc deseori de propriile lor arme, de propriile lor argumente şi le spun: «Ascultaţi-mă. Studiaţi chimia ?». «Da». «Şi cum se petrec lucrurile în facultatea voastră ?». «O, studiem tot ce au făcut ceilalţi chimişti, din punct de vedere istoric, urmăm toţi chimiştii din trecut şi când am învăţat tot, putem continua singuri după aceea să descoperim lucruri pe care nimeni nu le-a descoperit. Avem dreptul». «Atunci – spun eu – vedeţi, aşadar, e logic, e normal. Şi atunci aici de ce nu faceţi tot aşa ?  În loc să studiaţi toţi Iniţiaţii, toţi înţelepţii, toţi profeţii, toţi marii Maeştri, pe toţi cei care au descoperit mari adevăruri, pe mistici şi aşa mai departe... A, nu, nu, nu ! Nu-i studiaţi, nu vreţi să ştiţi ce au descoperit, vreţi să descoperiţi voi-înşivă tot. Este ca şi când aţi vrea să descoperiţi tot ce au descoperit toţi ceilalţi chimişti: vă trebuie secole, pentru că descoperirile lor au luat secole. Şi dacă începeţi singuri, chiar dacă veţi descoperi într-o zi că apa este făcută din oxigen şi hidrogen, este un lucru deja descoperit. De ce aţi neglijat descoperirile celorlalţi ? Asta însemnă orgoliu, prostie şi nu vă va face să progresaţi. Iată cum raţionează oamenii. Când e vorba de fizică, de chimie şi toate celelalte (ştiinţe), ei studiază ce au descoperit ceilalţi în trecut, tot istoricul. Dar când este vorba de latura mistică – nu, nu, n-au nevoie să ştie pe unde au trecut ceilalţi. Atunci ai dreptul chiar să descoperi ceva ce ei n-au descoperit, să-i întreci. Această contradicţie, acest fenomen bizar mă uimeşte mereu în mentalitatea omenească. Iată cum raţionează oamenii !   

    Iar într-o altă conferinţă m-am oprit asupra altui lucru la fel de bizar, de uimitor, de neînţeles: toată lumea este dornică să verifice, să guste, să atingă, să experimenteze, dar ce ?  Mereu latura negativă, latura scabroasă, dezgustătoare, imorală, diabololică, tot ce e inferior, tenebros/întunecat... Oh, là, là ! Se aruncă să vadă, să verifice, să experimenteze, să guste.  Dar când este vorba de latura spirituală şi divină, se mulţumesc cu citate: Cutare şi cutare a zis (asta), cutare şi cutare a vorbit... Dar ei n-au gustat şi n-au experimentat niciodată. Vedeţi, şi asta am constatat? De ce nu vor să verifice, să experimenteze ei înşişi latura pozitivă, latura luminoasă ? A, nu, nu, nu ! Acestea sunt citate. Dăm citate. Cutare mistic a spus…, cutare scriitor a zis asta… N-au vertificat asta niciodată. Dar când e vorba de lucrurile inferioare, sunt la curent, sunt puşi la punct, pentru că s-au bălăcit ei înşişi în ele. Asta este o altă deformare extraordinară. Ei bine, oamenii nu şi-au dat seama că aşa stau lucrurile. Vai, vai, vai ! Şi dacă m-aş opri acum să analizez şi alte cazuri !...

    Avem dreptul chiar să-i depăşiţi pe ceilalţi, dar trebuie măcar să ştiţi dacă ceea ce aţi descoperit a fost deja descoperit sau absolut deloc.

    Puţin mai devreme, persoanele religioase au fost cu siguranţă puţin siderate, mirate, puţin scandalizate pentru că am vorbit de Dumnezeu. Nuu, nu avem dreptul, nu putem, pentru că suntem atât de mici, în timp de Dumnezeu este atât de mare şi nu ne putem permite... Dar eu v-am spus doar cum este explicat în unele cărţi din vechime, în unele religii. Asta nu înseamnă că vrem să-l desconsiderăm pe Dumnezeu. Nu, nu, nu, niciodată, niciodată, niciodată.  Dar aşa cum s-a spus, fiecare lucru care a fost creat, manifestat, trebuie într-o zi să aibă un sfârşit, orice lucru care are un început, trebuie să aibă un sfârşit. Acesta este un lucru/adevăr absolut. Şi atunci, chiar dacă Dumnezeu S-a manifestat, a ieşit din abosolut, S-a polarizat pentru a crea ceva, atunci asta e, se află în timp. Dar altfel, Spiritul Lui este în eternitate/veşnicie.  Nu există timp. Dar ceea ce este manifestat trebuie să moară într-o zi. Cât timp va dura ? Un timp incalculabil. Dar (în virtutea acestei) filozofii străvechi, pe care am moştenit-o, care ne-a fost transmisă, ne putem permite să spunem că, aşa cum fiecare lucru se schimbă, se transmite, adică se reîncarnează – aşa cum Pământul s-a reîncarnat pentru a 4-a oară, apoi va fi a 5-a, a 6-a, a 7-a. În a 7-a va fi perfect. Viaţa pe Pământ va fi de o perfecţiune de nedescris. Şi s-a spus că va fi o Creaţie, apoi o dispariţie a întregului Univers, care va fi absorbit – aşa cum spun, că Dumnezeu respiră; El acum expiră şi Creaţia există. Apoi El aspiră/inspiră şi totul va dispărea. Apoi iar va expria şi va fi o nouă Creaţie, care va dura o perioadă de timp incalculabilă. Ce e lipsit de respect în asta ? Oh, là, là ! Dumnezeu râde de toate astea ! ( Când vorbeşti…) Noi spunem aceste lucruri numai pentru a-i lumina pe fraţii şi surorile noastre, pentru a le lărgi noţiunile. Atât. Dar nu micşorăm valoarea lui Dumnezeu. Întrucât tot ce este pe Pământ, cum spunea Hermes Trismegistus: «Tot ce e jos este ca ce e sus, iar ce e sus este ca ce e jos», deci după ceea ce e mic puteţi conchide asupra a ceea ce este imens de mare, infinitul mic este ca infinitul mare; când veţi cunoaşte electronii, veţi cunoaşte protuberanţele (???) , sorii, galaxiile şi aşa mai departe. E aceeaşi lege, deci. De ce ne-a creat Dumnezeu aşa ? Ne-a dat activitatea şi repausul, ziua şi noaptea, deci, în mic, totul este o reflectare a «marelui» care există în înalt. Altfel nimic n-ar fi adevărat şi n-ar fi nimic pe care să te sprijini, pentru a găsi, pentru a căuta şi a descoperi adevărul. Niciodată n-am descoperi adevărul. Şi din fericire, tot ce este aici (jos), în viaţa zilnică, tot ce facem, felul cum trăim, cum mâncăm, cum mergem, cum muncim (este o reflectare) şi dacă am putea înţelege limbajul a ceea ce facem şi mai ales structura fiecărui lucru şi corpul nostru, organele şi toate celelalte, atunci am descoperi cum sunt lucrurile acolo sus, pentru că noi suntem un model, un rezumat a tot ce este în înalt. Altfel n-ar exista jaloane, n-ar exista urme, repere şi n-am găsi niciodată adevărul. Din fericire este aşa, numai că oamenii nu ştiu cum să caute şi să citească şi să se orienteze. Iată, aşadar, cartea Naturii este deschisă în faţa noastră şi după această scriere/scriptură putem găsi deci lucrurile celeste, lucruri formidabile. Şi dacă eu am îndrăznit să aplic această regulă, chiar şi în privinţa lui Dumnezeu, asta face parte din regulă/din lege ; nu este o blasfemie. Eu lucrez exact după legi, după reguli. Putem trage concluzii la fel de veridice în privinţa acestui subiect. Dar cum oamenii au fost învăţăţi în aşa fel încât nu îndrăznesc, atunci multe lucruri rămân necunoscute. Ei nu îndrăznesc să se aventureze : este un domeniu sacru. Şi atunci multe lucruri (rămân fără răspuns). De pildă oamenii religie/fiinţele religioase nu explică în ce fel vom fi acolo sus, în cer. Vom avea organele genitale cu noi ? Sau vor fi tăiate ? Vedeţi, nu explică niciodată cum va fi omul acolo sus. Pe jumătate ? Numai capul? Iată alte lucruri misterioase. Iar eu ştiu cum va fi lucrurile acolo. Am îndrăznit şi mi s-a revelat cum va fi. Ar trebui să fiu ars pentru asta ? Cum îi ardeau în trecut. Dacă spuneai asemenea lucruri, erai deja pe rug. Eu ar fi trebuit să fiu ars de 20 de ori (până acum). Pentru că am spus prea multe lucruri de felul acesta, care îi incomodează pe creştini. Îi incomodează. Dar eu am zis : Puţin îmi pasă, dacă îi incomodează sau nu ! Eu sunt obligat să vă spun lucruri atât de veridice, aproape palpabile, încât mai devreme sau mai târziu veţi fi obligaţi să vă loviţi (de ele) şi să spuneţi : Ca alors !... Ca alors !... şi atât. Ei da, o mirare !   

    Oare aţi uitat deja conferinţa de ieri «Necunoscute sunt căile Domnului»? Vai, vai, vai! Trebui s-o reascultaţi în vreo 10 zile, pentru că încă n-aţi înţeles tot ce era spus în ea. E formidabil ! Oamenii repetă această frază, dar ei nu ştiu în ce constă faptul că  «Necunoscute sunt căile Domnului». Ei bine, nu. Ele pot fi cercetate, dar pe moment ele sunt necunoscute. Dar într-o zi, gata ! Câte lucruri am fost obligat să corectez ! Am spus: cugetarea lui Solomon: «Nimic nu e nou sub Soare». Iar oamenii repetă. Altfel nu s-au gândit niciodată că totul este nou în Soare. Ei sunt mereu sub soare şi, într-adevăr, aşa este. Nimic nu e nou. Dar când vor intra în Soare, în fiecare zi va fi ceva nou ; niciodată Soarele nu va fi acelaşi. Şi apoi au zis : «Frica de Dumnezeu este începulul înţelepciunii». Iar eu am zis : «Iubirea de Dumnezeu este începutul înţelepciunii». Iubirea. S-a isprăvit cu frica, cu teama. Putem renunţa la multe lucruri. Şi aşa mai departe. Multe concepţii vechi vor fi corectate, care erau bune pentru trecut, dar care s-au perimat. Acum trebuie (să le dai oamenilor) alte lucruri. Viaţa merge înainte, se îşi schimbă aspectul, ritmul... Totul se schimbă, hainele...

   Dar, în această conferinţă, mi se pare că încă nu există un pasaj (în care să se spună) cum trebuie să înfrumuseţăm viaţa. Mi se pare că este o altă conferinţă, nu-i aşa, despre cum scoica perlieră reuşeşte să înfrumuseţeze firul de nisip, care e urât, aspru, care o deranjează; cum ea secretă ceva din ea însăşi pentru a-l înfrumuseţa. Atunci de ce noi să nu facem (la fel) ? Şi Soarele face asta, tot timpul. El înfrumuseţează întreaga natură ! Priviţi, cu razele, cu căldura lui, totul este înveşmântat, totul este întinerit, totul este nou, totul este colorat şi totul este dătător de viaţă. Iar omul se plânge tot timpul, tot timpul că viaţa este aşa cum este şi că oamenii sunt aşa cum sunt... Dacă ar şti şi el să secrete ceva din el însuşi, puţină iubire, totul ar fi înfrumuseţat !  Deci oamenii nu au învăţat limbajul Soarelui. Soarele face tot timpul lucrul acesta, în faţa noastră, ne arată cum să facem, pentru ca viaţa să devină mai frumoasă, dar ei n-au văzut nimic, nimic, nimic. Dar Soarele este aici, prezent. El spune: «Uite cum reuşesc eu (să fac asta). Scot din mine ceva dezinteresat, impersonal şi viaţa (se înfrumuseţează). Faceţi la fel şi veţi fi uimiţi să vedeţi că totul se va înfrumuseţa în jurul vostru. Tot Universul (se va înfrumuseţa) ! Şi oamenii şi fetele şi băieţii, tot».

    Şi apoi nu e nimeni care să meargă la Soare să-i afle răspunsurile. Să spună: «Cum faci, dragă Soare, ca să înfrumuseţezi toată creaţia şi să o hrăneşti.» Iar el vă va spune: «Iată cum, scoţi ceva (din tine)...». «A, da, dar eu nu sunt obişnuit...». «A, atunci vei duce zilele în sărăcie, în ocară şi suferinţă!». Asta spune Soarele. Şi când vă spuneam că eu nu mai merg în biblioteci, eu nu mai citesc cărţi. Am pe cineva, acolo, care mă învaţă zi şi noapte: Soarele. Şi atunci (când mă aud), oamenii se miră. «Cum, un soare, care e mort, care nu este inteligent, este mecanic, este doar foc, poate să-i înveţe pe oameni ?». Ca să vezi ! Unde sunt ei încă ! Totul este mecanizat, totul este mort. Doar ei sunt vii... şi inteligenţi ! Afurisit Jacques Monod ! Dacă te întâlnesc, vai, vai, vai ! O să vezi tu ! Să induci şi mai mult omenirea în eroare ! Asta e prăpastia care se pregăteşte. Asta e prăpastia !   

    De ce raţionez eu în felul acesta ? Pentru că eu raţionez după valoarea fiecărui lucru. Da, valoarea. Eu caut cele mai mari valori şi mă adresez acelor mari valori. Eu spun: «Este cineva care nu moare, care nu îşi pierde strălucirea, care nu rugineşte, care nu se răceşte. Oh, là, là, là ! Trebuie să aibă ceva formidabil, o inteligenţă extraordinară, voi merge să învăţ de la el». Eu sunt precum Christophoros, care era mare şi puternic, formidabil – puţin cam prostuţ, dar nu foarte tare... Veţi vedea. Christophoros voia să slujească. Era formidabil. Trebuia să slujească, cu această forţă !  Dar pe cine  să slujească ? O, pe regele cel mai puternic de pe faţa pamântului, pe cel mai puternic. Şi s-a dus să caute. Cine e regele cel mai puternic ? Şi i-au arătat cine era. Şi atunci s-a dus să-l slujească. Zile în şir a mers în suita lui, încoace şi încolo. Şi într-o zi, o, regele n-a vrut să treacă printr-un anumit loc, pentru că era ceva sinistru. Acolo erau vrăji, obsesii... Diavolul vizita acele locuri şi regele nu voia să treacă pe acolo. «Oho – a zis Christophoros – deci îi este frică ! Nu este cel mai puternic ! N-am să-l mai slujesc !».  Şi a plecat de la el. Şi s-a dus să-l caute pe Diavol. Dar unde să-l găsească ?! L-a strigat, a întrebat... Diavolul nicăieri. Şi într-o seară, ce văzu ? Văzu o cavalcadă de cavaleri negri călare, îmbrăcaţi în negru, siniştri, ameninţători. Iar în frunte unul încă şi mai înspăimântător, care îi zise: «Ce vrei ? Ce cauţi ?». «Pe Diavol». «Eu sunt. De ce mă cauţi ?». «Vreau să-l slujesc, pentru că e cel mai puternic !». «Hai, vino cu mine !». Şi l-a angajat. Şi zile şi nopţi a mers în cavalcada lui. Dar iată că, într-o zi, într-un anumit loc, erau nişte cruci. Şi Diavolul n-a vrut să trecă. A zis: «Nu, nu pe aici, nu într-acolo !». Atunci Chsitophorus a sups: «Oho, nu e el cel mai puternic, pentru că îi este frică de ceva !». Şi s-a dus să afle ce erau acele cruci. «O - i s-a spus - a existat un Iisus, care era drăgălaş, şi aşa şi pe dincolo. El era cel mai puternic». «A, atunci am să mă duc să-l caut, vreau să-l slujesc !». Dar de unde să-l ia ? Atunci s-a dus şi s-a rugat şi a strigat şi l-a căutat, dar nu l-a găsit. În fine, şi-a zis: «Trebuie să fac totuşi ceva». Şi s-a aşezat pe malul unui râu, pentru a trece oamenii dincolo, fiindcă nu era pod. Şi-a construit o baracă (şi-şi ducea viaţa aşa). Şi într-o seară, când ploua foarte tare şi bătea un vânt puternic – era o furtună extraordinară, că nu se vedea nimic, iar râul s-a revărsat, s-a revărsat, s-a revărsat – el auzi strigătele unui copil, care plângea afară. «O, zise el. Cum a venit ? De ce, într-o seară ca asta ?». Ieşi afară şi găsi un copilaş care plângea. «Ce e cu tine aici ?». «Voiam să trec pe celălalt mal, să ajung la părinţii mei şi nu pot, că sunt prea mic.» «Vino cu mine !» - zise el. Îl ridică pe umeri, intră (în apă) cu bastonul – un baston mare – valurile erau foarte puternice, îl împingeau când la dreapta, când la stânga, nu putea înainta drept şi abia se ţinea să nu cadă. Iar copilul atârna, atârna, atârna din ce în ce mai greu. La mijlocul râului, speriat, a zis: «Ascultă, copile, eşti foarte greu, eşti cât Pământul de greu !». «A, da – zise copilul – ba chiar mai mult, pentru că eu sunt Iisus. Şi de acum înainte te vei numi Christophoros, “purtător al lui Iisus”». Aşa a devenit Christophoros un sfânt. Iar eu sunt ca el: vreau să-l slujesc pe cel mai puternic, pe cel mai tare, pe cel care nu moare. Iar acesta este Soarele. Toţi ceilalţi au dispărut, deseori sunt mâncaţi de carii şi tot felul de lucruri… El e întotdeauna pur, curat, bine spălat, îngrijit… e formidabil. Mereu. Acum cine mă poate acuza, zice: «A, eşti un trădător; îi trădezi pe scriitori, pe gânditori». «Nu – spun eu. Îi stimez, le arunc câte o privire, din când în când. Ştiu că au făcut multe lucruri şi că vor deveni într-o zi ca Soarele. Dar, deocamdată, vreau să-l slujesc pe cel mai puternic. Şi Soarele este cel mai puternic. Nu rugineşte». Cine mă poate acuza ? Nimeni. «A – se va spune – evident, este puţin sărit, puţin deformat, şi-atât ! Dar la urma urmei, ce vreţi ? Poate are dreptate !». Fiecare este puţin nebun, nu-i aşa, în felul lui ? Şi eu sunt puţin nebun, dar în felul meu. Aşadar, vă recomand felul meu. Să deveniţi cu toţii nebuni, ca mine !

    UN MINUT DE MEDITAŢIE !