Părul tău udat cu toamna unui cer de plânset acru
De aici de sus, îmi pare un miracol de moment.
Am bătut cu norii palma să înceapă un masacru,
Să îţi pot atinge trupul în potopul iminent.
Picuri trebuia să fiu, şi să cad prin bolţi din care,
Ţi-ai ales însingurarea şi destinul tău uman;
Picuri trebuia să fiu, să-ţi şoptesc la întâmplare,
Pe tăcerea ta convinsă să ia lecţii de pian.
Ţi-ai legat la brâu tricoul, să mă simţi cât sunt de rece,
Dar zâmbeşti când curg pe tine în milioane de bucăţi;
Însă nu mă poţi privi, ochii tăi să nu se-nece
În oceanul dintru care tot cobor enormităţi.
Sunt ceresc şi pământean, şi sunt ambele deodată,
Ce ursită pentru mine răsfăţându-mă cu ele;
Însă ştiu că pământeanul, nu ai să-l iubeşti vreodată,
Numai când mă-nalţ la picuri, îţi voi tremura pe piele.
Şi cum fulgerul m-atinge, crapă-n mine adevărul,
Am slujit atâtea ceruri, că mi-e teamă să mai pot;
Am vorbit cu mama ploaie azi să cad iertându-ţi părul,
Însă nu e cu putinţă, vin ca să te ud de tot.
de Adrian Goia
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu